The Unlikely Diva

Cei doi gardieni ai Royal Jordanian Airlines Headquarters ne privesc cu îngrijorare. Este două noaptea și, de peste o oră, ne certăm pe rând la telefon cu gazda noastră ocupând tot trotuarul din fața sediului, plus jumătate din șosea. Cheia ne așteaptă aici, în fața RJAH, dar tot în față suntem și noi….Singuri. Bine, dacă nu îi numeri pe gardienii care, în cele din urmă, își părăsesc postul să vină să ne ajute.

Acum suntem 4 oameni care vorbesc la telefon. Cheia ne așteaptă, în continuare, “aici”. Unul dintre gardieni pleacă doar câteva sute de metri mai în față și revine cu un băiat mărunt și cu foarte puțină engleză la el. Așa aflăm că pentru a ajunge “aici” trebuia să traversăm o șosea cu 6 benzi aflată la 300 de metri distanță, să cotim pe o străduță și să coborâm într-o curte interioară. Garăm mașina închiriată, băiatul încuie poarta în urma noastră și, din semne, înțelegem că dimineață va fi nevoie să îl sunăm dacă dorim să ieșim cu ea. Sunt prea obosită să îl mai întreb în ce limbă o să ne înțelegem așa că încuviințez din cap și urc scările.

Sâmbătă dimineață refacem planurile de călătorie: nu vom avea astăzi timp să vedem Petra. Am adormit târziu, ne-am trezit la 9, suntem la final de iulie și ne va fi imposibil să batem atâția kilometri prin soarele arzător al Iordaniei. Decidem să vizităm câteva obiective apropiate de Amman, apoi să pornim spre Marea Moartă. 

Prima noastră oprire: Madaba. Până aici peisajul este monoton – multă stâncă, zone destul de aride, tabere de nomazi înconjurate de capre și oaze mici, umbrite de curmali. Șoferii sunt haotici dar, în tot acest haos, există o linie directoare. În curând ne prindem cum se conduce și ne relaxăm, ba chiar facem schimb la volan. Obiectivul nostru este harta din Madaba, cunoscută și sub denumirea de Madaba Mosaic Map, parte a unui mozaic de pe podeaua bisericii bizantine a Sfântului Gheorghe din Madaba. Este din Orientul Mijlociu și o parte din ea conține cea mai veche descriere cartografică originală a Țării Sfinte și a Ierusalimului. Datează din secolul al VI-lea d.Hr. dar arată ca și când ar fi fost așternută pe podea chiar ieri.

Părăsim Madaba pentru a urca pe Muntele Nebo, cunoscut a fi locul unde Moise a văzut țara promisă înainte de a muri. Privind peste vale, poți înțelege de unde vine această poveste: Muntele oferă o priveliște spectaculoasă asupra Țării Sfinte. El găzduiește, încă, o mănăstire activă și o biserică bizantină – un popas popular pentru pelerinaje, cu mozaicuri atent lucrate.

Temperatura crește iar promisiunea unei scurte partide de bălăceală în Marea Moartă ne pare din ce în ce mai ispititoare. Am citit că accesul la mare este restricționat și se poate face doar pe la resorturi. Iar prețurile, pentru cele 15 minute de baie recomandate într-o apă atât de sărată, sunt extrem de piperate. Cineva postează pe TripAdvisor locația unei zone neîngrădite, pe unde se poate coborî la mare. Avantajul este că e gratuită. Dezavantajul este că nu avem acces la apă dulce pentru a ne face un duș apoi. Dar când am lăsat noi un dezavantaj să ne oprească?

Coborâm prin gaura din plasa ce separă autostrada de mare către mal. Ne-am “înarmat” cu sticle de apă și prosoape, să clătim cea mai mare parte a sării. Vom folosi suma pe care am fi datorat-o resortului pentru a ne petrece restul zilei la Ma’in Hot Springs, un complex de cascade termale din mijlocul munților.

Zona e simpatică, dar vădit foarte vizitată după numărul ridicat de PET-uri și alte artefacte. Îmi fac singură curaj să încerc marea, restul preferă să o admire de afară. Senzația este ciudată, ca atunci când te cufunzi în ulei, iar apa face tot ce poate să te împingă la suprafață. Pentru că nu sunt convinsă că aș fi în stare să rezist cu sare în păr până diseară…mă codesc să fac pluta. Prefer să mă bălăcesc superficial, aruncând din când în când o privire în jur. Multă lume umblă acoperită aici și nu sunt convinsă că cei care m-ar zări într-un costum de baie din două piese ar fi prea încântați.

Căldura ne îngenunchează foarte repede, suim în mașină și începem să urcăm muntele către Ma’in Hot Springs. După ce rătăcim mai mult de o jumătate de oră printre stânci le zărim!

Îmbietoare precum promisiunea unui lăcaș sfânt într-un deșert! Cunoscută și sub denumirea de Hammamat Ma’in, regiunea conține un total de 63 de izvoare cu temperaturi diferite, dar compoziție chimică similară( sodiu, calciu, radon, hidrogen sulfurat și dioxid de carbon). Temperatura în unele izvoare ajunge la 63 de grade Celsius.

Evident, ținuta noastră de europeni nu trece neobservată prin noianul de localnici.

Experiența în sine este interesantă, mai ales datorită peisajului natural incredibil. Dar, cu toată căldura de afară, cascadele termale ne pică destul de greu. Nu zăbovim mai mult de câteva ore, mai ales că mâine ne așteaptă un drum foarte lung către Petra.

230 de kilometri ne despart de Petra, unde am face bine să ajungem cât mai devreme. Traseul principal, care ne permite să admirăm ce are Petra mai frumos, presupune 8 kilometri de parcurs printr-o căldură ucigătoare, mulți dintre ei fără un petec de umbră. Bilete nu este nevoie să luăm, am cumpărat de acasă Jordan Pass – un bilet electronic care, pe lângă viza de intrare în Iordania, oferă gratuitate la diferite obiective turistice. La 10 jumătate intrăm în labirintul de stânci pe la centrul turistic, îndreptându-ne către Bab Al Siq.

Printre stâncile înguste, pe lângă multitudinea de turiști, gonesc și multe trăsuri cu măgăruși. Inevitabil, ești abordat de localnici care doresc să îți scurteze drumul, oferindu-ți oportunitatea de a-l parcurge cu măgărușul. Noi preferăm să ne continuăm călătoria pe jos, trecând pe rând pe lângă Mormântul cu Obelisc și pe lângă Siq. După un șir nesfârșit de coloși din piatră se deschide în fața noastră, ca într-o fereastră, priveliștea pentru care cu toții ne îndreptăm către Petra: Trezoreria.

Aici turiștii se îngrămădesc și, pe lângă ei, zeci de copilași trec să le dăruiești o monedă. Eu prefer să împart un pachet de biscuiți pe care îl luasem cu mine în caz de panică, iar copiii par să se bucure mai mult de acest mic cadou. Continuăm traseul, când în zone unde suntem protejați de stâncile înalte, când în plin soare, trecând pe lângă grupuri de localnici ce vând suveniruri tradiționale. Vedem de departe mormintele regale, pășim pe lângă un teatru și ne oprim la Qasr Al Bint. Ce devine imediat clar este că Petra nu e doar un oraș în pustietate, ci a fost o metropolă în toată puterea cuvântului. Se presupune că a fost construit începând cu secolul al VI-lea î.Hr., de către nabateeni, un popor semitic, și a fost capitala lor până în 106 d.Hr., când a intrat în componența Imperiului Român, devenind capitala provinciei Arabia Petrea. Probabil cea mai remarcabilă realizare a nabateenilor a fost procedeul prin care aceștia au reușit să colecteze și să gestioneze apa, facilitând apariția unei veritabile oaze în mijlocul deșertului. Încă mai sunt vizibile sculpturile uriașe care împodobesc Siq-ul ( drumul tăiat în peretele muntelui până la oraș), care reprezentau caravane transportând apă. Apa e la fel de importantă ca aurul acum, mecanismul de pompare al apei a dispărut odată cu vechii locuitori ai Petrei, așa că ne oprim pentru o cafea, puțină umbră și o felie de pepene roșu.

Este deja 2 jumătate, foamea pune stăpânire pe noi, căutăm pe Google un restaurant în apropiere unde să servim prânzul. Ca de obicei, suntem cu ochii pe notele date de alți turiști. Așa dăm peste Al-anbat Kitchen unde, la prima vedere, nu îmi doresc să rămân. Este într-o intersecție aglomerată, înconjurat de terase ticsite de turiști. Are doar două mese, este gol și nu se poate plăti cu cardul. Apuc să promit patronului că scoatem cash de la bancomat și revenim iar faptul că îl zăresc schimbând fața de masă mă face să mă rușinez și chiar să mă întorc. Primim un meniu iar prețurile sunt destul de mari, ca peste tot în Iordania. Comandăm mai multe salate și apoi niște preparate de miel. Totul este gătit proaspăt, pentru miel patronul aleargă la măcelărie cât noi mâncăm, primim ceai și dulciuri din partea casei iar nota ni se înjumătățește “pentru că acum suntem prieteni”. Se așează la masă lângă noi, ne arată poze cu familia, facem schimb de contacte pe Whatssap și , când ieșim pe ușă, îmi pare bine că n-am mințit și m-am întors.

Ne întoarcem în Amman pe drumul lung, The King’s Highway. În multe locuri suntem singuri, așa că oprim din când în când să luăm cu noi o imagine a locurilor prin care trecem.

Dacă ar fi să fac un rezumat al celor două zile din Iordania aș zice că n-au fost ieftine, dar au fost pline. Peisajele sunt uluitoare, mâncarea este minunată, întreaga zonă este foarte sigură iar localnicii sunt primitori. Ne-au rămas de vizitat Aqaba și Wadi Rum, iar eu mă bucur de mor, fiindcă îmi doream o ocazie să mai calc pe aici. În vremuri mai bune, dacă ne-om regăsi cu toții sănătoși, ceea ce vă doresc din tot sufletul 🙂