Nu cred că Armenia a fost vreodată pe lista de „destinații de vis” pe care o aveam în cap. N-a fost nici măcar aproape. A fost mai degrabă genul acela de loc pe care îl descoperi întâmplător, într-o conversație de tipul „uite, Wizz Air are niște zboruri foarte ieftine” și dintr-odată, fără prea multă filosofie, îți dai seama că poți să fii acolo în câteva ore. Așa am ajuns în Yerevan, patru oameni, într-un city break de trei zile, organizat în jurul unei idei foarte simple: era ziua prietenului nostru și părea o scuză suficient de bună să facem ceva spontan.
Am ajuns foarte devreme dimineața și am început prin a ne ocupa de cartele SIM, pentru că, evident, Armenia nu e în UE și nimic nu funcționează „automat”. Apoi am intrat în oraș. Și aici a început partea care ne-a surprins pe toți. Yerevan nu arăta deloc cum ne imaginam. Nu știu exact ce ne imaginam, dar cu siguranță nu era un oraș elegant. Foarte elegant chiar. Un mix ciudat, dar foarte reușit, între arhitectură sovietică și ceva extrem de modern, aproape european. Cosmopolit, curat, cu multe mașini electrice și o energie pe care nu o asociezi instinctiv cu „fosta URSS”.
Prima oprire a fost Lavash Restaurant. Acolo am avut primul mic șoc cultural: un restaurant foarte bine pus la punct, unde ți se aducea inclusiv un mic scăunel pentru poșetă…Un lucru mic si, poate, inutil…dar care cumva îți spune tot despre nivelul de atenție la detalii. Și apoi a apărut desertul! Am văzut pe cineva mâncând un millefeuille iar noi eram, deja, full. Așa că ne-am întors. De mai multe ori. Practic, în următoarele zile, Lavash a devenit un fel de punct fix al existenței noastre în Armenia, iar millefeuille-ul a devenit o obligație morală.
În paralel, orașul continua să ne dea senzația că nu îl înțelegem complet. Era prea modern pentru ce ne așteptam, prea calm, prea bine organizat. Am urcat la Yerevan Cascade — niste scări uriașe din centrul orașului, care par un proiect arhitectural ușor absurd, dar extrem de spectaculos. De sus, Yerevan se vede aproape cinematografic, iar dacă e suficient de clar, în fundal apare și Mount Ararat, ca o prezență constantă, aproape ireală. Seara am avut prima problemă logistică reală: cazarea. Ne-am dat seama că nu ne place prea mult locul în care stăteam. Era ieftin — absurd de ieftin, în jur de 100 de euro pentru un apartament întreg, patru persoane, trei nopți — dar era înconjurat de clădiri vechi și avea un vibe ușor prafuit. Așa că am început să căutăm altă cazare. Între timp, am păstrat cheia de la primul apartament. Proprietarul ne-o lăsase sub preș, iar noi am intrat într-o mică dilemă morală: dacă o punem la loc, cine o vede? dacă o vede cineva, intră în casă? dacă intră cineva, ce se întâmplă? Așa că am ajuns să tratăm un apartament de 100 de euro ca și cum ar fi fost Fort Knox… Și undeva aici s-a încheiat prima noastră zi în Armenia: cu un oraș complet neașteptat, un desert la care ne-am întors obsesiv, o cheie ascunsă sub preș și senzația foarte clară că nu înțelegem deloc unde am ajuns — dar ne place.
Ziua 2 — când am descoperit că Armenia nu e doar frumoasă, ci și foarte mistică
A doua zi am plecat la 8 dimineața din piața centrală din Yerevan, cu un fel de maxi-taxi care părea că a fost adaptat pentru turism, dar fără să-și piardă complet sufletul de transport local. Ghida noastră, Hashmik (pe care creierul meu a decis instant să o asocieze cu un „nas mic” și așa a rămas pentru tot restul excursiei), era absolut impecabilă. Absolventă de istorie, extrem de bine pregătită, genul de om care nu doar îți spune ce vezi, ci îți explică de ce contează. Și Armenia, dintr-o dată, a început să pară mult mai interesanta decât ne imaginam. Am vizitat pe rând locuri care, în mod normal, ar fi trebuit să fie doar „obiective turistice”, dar în realitate păreau aproape scenografii naturale: Garni Temple, singurul templu păgân rămas în Armenia, perfect geometric și ușor absurd în mijlocul peisajului;
Geghard Monastery, sculptat în piatră, cu o liniște care nu prea mai are nevoie de explicații și apoi drumul prin Azat River Gorge, cu „Symphony of Stones”, care arată efectiv ca și cum natura a decis să devină arhitect, brusc, facand de rusine pe oricine altcineva. Dar momentul zilei nu a fost nici templul, nici mănăstirea. A fost lavash-ul. La finalul turului am ajuns la un atelier de lavash. Știam, vag, că e o pâine tradițională…dar în realitate procesul era mult mai spectaculos: un cuptor extrem de fierbinte, pereți de lut și foi de aluat atât de subțiri încât păreau desfacute de pe o ceapa. Pentru a face intregul proces mai interactiv, la un moment dat, cineva din grup a fost invitat să incerce. Eu. Și, evident, am lipit complet greșit bucata de lavash de peretele cuptorului. Fata femeii care ne arăta procesul a devenit, brusc, un amestec de milă și resemnare. Dar a fost interesant. Nu în sensul bun, insa ce mai conteaza?
Intorsi în Yerevan am început să cumpărăm vinuri pe care nu le mai văzusem niciodată, în special roșii, și, surprinzător, erau foarte bune. Aproape enervant de bune.
Ziua 3 — munți, mănăstiri și apeluri necunoscute
A treia zi a început cu un mic haos: la 7 dimineața am început să primim apeluri insistente de la agenție. Evident că le-am ignorat inițial, pentru că numărul era armenesc și părea complet random. Până când, într-un final, am răspuns. Și oamenii erau ușor disperați — noi, invatati din ziua anterioara ca ne intalnim la 8, întârziam la plecarea în excursie. În câteva minute oamenii au venit efectiv după noi să ne ia de la cazare, ceea ce a fost simultan foarte drăguț și foarte „ok, azi suntem acei turiști…”. Ziua a fost despre Armenia „mare”. Am pornit spre sud, unde totul începe să devină mai dramatic: Khor Virap Monastery, cu vederea aceea aproape ireală spre Mount Ararat; Noravank Monastery, pierdut între stânci roșiatice; apoi Jermuk, cu aer de stațiune sovietică liniștită…partea cea mai frumoasa a zilei : degustare la Areni Winery, unde vinurile din fructe au fost tratate cu o seriozitate aproape religioasă și oprire la Jermuk Mineral Water Gallery, unde apa minerală este practic patrimoniu local. Și dacă ziua 2 a fost despre istorie și detalii, ziua 3 a fost despre peisaje. Si despre a nu mai intarzia la maxi taxi a doua oara.
Nu știu exact la ce mă așteptam de la Armenia înainte să plec. Cred, sincer, ca nu mă așteptam la nimic. Și poate tocmai de asta rămâne atât de bine în minte. Yerevan nu e genul de oraș care încearcă să te impresioneze agresiv. Nu îți aruncă în față atracții, nu se vinde ca „must-see”, nu are anxietatea aceea turistică pe care o au multe capitale. E pur și simplu acolo — elegant, calm, un mix foarte neașteptat între sovietic și modern, între vechi și foarte bine pus la punct. Și cred că asta a fost, de fapt, surpriza cea mai mare. Pentru că din afară, Armenia nu prea are contur. Nu e o destinație „bucket list”, nu e un loc despre care ai opinii formate. Dar când ajungi acolo, începe să se construiască singur. În câteva zile am trecut printr-un oraș care ne-a surprins prin cât de rafinat era, prin mănăstiri care păreau scoase din alt timp, prin munți care îți taie respirația fără să facă efort, prin vinuri luate întâmplător din supermarket și un millefeuille la care ne-am întors obsesiv. Și cred că exact asta rămâne cu tine după Yerevan: nu o listă de lucruri făcute, ci senzația că ai fost într-un loc despre care nu știai aproape nimic — și totuși, cand pleci, stii totul. Ca și cum ar fi existat undeva, într-o caseta din memorie, fără să-l fi banuit vreodată acolo.
The Unlikely Diva 