Cu “Taxiul cu bomboane” prin saloanele de pediatrie

“Fara voluntari nu as fi decat un batran sclifosit pe scarile spitalelor de pediatrie”,  Ion Cristian Roman,

Credit foto: Doru Nicolae.

IMG_1170Ion Cristian Roman a fost, pentru cativa ani, taximetristul preferat al multor bucuresteni. Clienţii săi primeau mereu câte o bomboană la sfârşitul cursei, multi ajunsesera sa il cunoasca in trafic iar la dispecerat nu era niciodata bizar daca se solicita, expres, sa vina „taxiul cu bomboane”. Astazi el este principalul „vinovat” al serilor de lectura in spitalele de pediatrie, din Bucuresti sau din tara. Si-a dorit sa ajunga si la cei care nu puteau suna la dispecerat.

 
Cine este “TCB”? Cum a inceput povestea asta plina de farmec?

Cand am inceput eram singur in aventura asta. Era 5 decembrie si ma hotarasem sa ma duc cu cateva dulciuri la un spital de copii. Iata, Mos Nicolae! 🙂 Am luat papucel cu papucel, etaj cu etaj, mai coboram sa umplu plasele…Lumea rade, uneori, de cei care asteapta luna decembrie “ca sa fie mai buni”, dar nu ar trebui. Ar trebui sa avem in vedere ca sunt oameni care nu se straduiesc sa fie mai buni nicicand. Asa, a urmat a doua oara… a treia oara m-am hotarat sa schimb ceva, m-am gandit sa schimb “Luna cadourilor” in “Luna Povestilor in Spitalele de Pediatrie”. Era deja infiintata “Biblioteca Taxiul cu Bomboane”, duceam sambata carti la “Budimex”. Am facut un anunt pe Facebook. Spre surprinderea mea a avut foarte mare succes, am umplut 3 taxiuri cu tot ceea ce am primit pentru copii…150 de oameni au venit cu noi la spital in prima seara, a fost ceva senzational. Apoi, in IMG_7119.jpgfiecare seara intre 5 si 21 decembrie, au aparut oameni noi. Citeam copiilor povesti, cred ca peste 500 de oameni au calcat atunci pragul “Budimex”. Vara urmatoare cineva mi-a adus niste puisori de perna pentru copii. I-am dus si bucuria pe care au generat-o m-a facut sa ma gandesc la micile perne ca la un proiect nou. Asa s-a nascut “Pui de perna pentru pui de om”. Actiunile curg, cumva, unele din altele…venind in spital observi niste aspecte, te impresioneaza niste lucruri.

Cel mai greu lucru imi pare sa realizam ca nu se poate sa ajutam pe toata lumea. Probabil ca e cu atat mai dureros cand cei despre care vorbim sunt copii. Cum faceti sa pastrati zambetul pe buze?

Noi functionam, oarecum, pe doua directii: spitale si copii cu nevoi speciale. De ce am ales eu aceste doua directii? Copiii din spital, fie bogati fie saraci, trec printr-o IMG_4589.jpgperioada…Eu nu le spun bolnavi, le spun “copii mai putin norocosi”, trec cu totii printr-o perioada mai putin fericita. Apoi avem o colaborare cu cateva scoli unde sunt copii cu nevoi speciale. Acestia sunt, in general, cu posibilitati reduse. Multi provin din familii monoparentale, parintii clacheaza… Sunt cu adevarat deosebiti,  pacat ca societatea nu este pregatita pentru ei. In fond, ea nu este pregatita pentru valul mare de tineri care vor sa se incadreze in campul muncii. Reluand, sunt deschis pentru orice fel de propunere, dar sunt si lucruri peste care nu trec. De exemplu, niciodata nu intrebam unde este un copil, pentru ca s-ar putea sa primim un raspuns care nu ne place. Daca nu il mai vedem, presupunem ca este acasa…Si, doi, nu postam decat lucruri pozitive. Nu imi doresc sa exploatez situatia de sanatate a copiilor pentru a face bani, vreau sa transmit ceva pozitiv. Nu ma intelege gresit, avem nevoie de bani, dar am si mare nevoie de oameni. Vreau ca asociatia sa transmita mesajul asta, al bucuriei, nu vreau ca lumea sa prefere sa imi dea bani in loc sa vina cu noi.

Dupa fiecare seara la spital, pagina asociatiei se umple de fotografii induiosatoare. Cat de importanti sunt ei, oamenii care sprijina acum acest proiect, fotografiind sau citind povesti, pentru “Taxiu”?

Exista cativa oameni care, in istoria asociatiei, au venit ca un uragan si au schimbat totul.  Mihaela, care m-a imbracat in iepuras. Apoi Cristian, care m-a imbracat in urs. David, care este clovn in Franta… Apoi Cristiana, care a sugerat sa ne costumam toti. Asa s-a nascut “Gasca Colorata”. Am inchiriat niste costume, am vazut cat de mult s-au bucurat copiii, iar urmatorul pas logic a fost sa transformam asta intr-un obicei. Am avut aici ajutor din partea Laurei, care a strans costume de la prieteni in mai putin de doua zile. IMG_5019Ni s-a alaturat Luminita, cu baletul, cu miscarea. Si peste toate, evident, Doru.  El a schimbat total imaginea. A venit, daca vrei, cu confirmarea faptului ca o fotografie este mai mult decat o mie de cuvinte. Dintr-o data intreaga pagina a capatat un aer profi. El scrie povestea altfel, desi nici macar nu isi da seama cat de mult conteaza. Are o modestie, in fapt toti voluntarii gandesc modest despre contributia lor la povestea noastra… Eu imi doresc si sa rasplatesc pe cei care ma ajuta, asa cum se poate. Caut sa le arat ca ma gandesc si la ei. In general lumea considera ca voluntarilor nu trebuie sa le dai nimic, si este adevarat. Nu trebuie sa dai voluntarilor ceva, dar trebuie totdeauna sa le arati ce importanti sunt pentru tine. De aceea, ori de cate ori partenerii mei in fapte bune au oferit mici beneficii care nu se adresau copiilor, am ales sa le daruiesc celor care ma ajuta.

Am norocul de a avea langa mine o serie de companii, de oameni, care si-au dorit sa se alature proiectului. Le multumesc intotdeauna in postari, sunt foarte recunoscator tuturor. Iar lumea isi doreste sa se alature hastag-ului #ParteneriInFapteBune. Noi multumim si pentru banul de argint al vaduvei, dar si pentru gandul bun. Pentru ca uneori un gand bun face mai mult decat un ban de argint. Si multumesc intotdeauna si celor care ne aduc lucruri stricate, pe care nu le putem intotdeauna valorifica. Le luam si le multumim pentru ca, in acel moment, ei invata actul daruirii. Daca ii oprim din exercitiul asta, copiii pe care ii ajutam vor avea mai putin…dar, cel mai important, oamenii astia care au incercat sa fie buni vor fi opriti dintr-un exercitiu.

Noi, in majoritatea noastra, am uitat sa spunem 3 lucruri: multumesc, iarta-ma si te iubesc. O sa vezi ca eu spun cu mare lejeritate “te iubesc”, pentru ca “te iubesc”-ul asta inseamna mai mult decat “imi place de tine”, inseamna “te iubesc pentru tot ce faci pentru ei, pentru micuti”.

Sunt oameni care vin la spital si au gasit un rost in a face bine. Inspiram, influentam. Serile de poveste s-au extins, se citesc povesti la Timisoara, la Constanta, dar asta este ideea. Eu ma bucur sa mi se “fure” orice proiect, atat timp cat se face. Prin TCB au trecut in 2 ani de zile 5000 de oameni. Vin cu noi, de exemplu, niste studenti turci, prin Erasmus. Canta in turca, noi incercam sa traducem, este exceptional.

IMG_1868

Am avut “Festivalul Bradului de Craciun”, am reusit sa strangem 2500 de pachete. Dar toate astea nu le-am facut eu, singur. Le-am facut cu toti voluntarii. Fara ei, am spus si la inceput, as fi un batran sclifosit pe scarile spitalului de pediatrie.

“Taxiul” peste 5 ani. Cum v-ar placea sa fie?

Lucram deja la cel mai ambitios proiect: un spatiu in care vom amenaja un loc magic, unde se vor tine ateliere pentru adolescentii cu autism si nu numai. Vrem sa le inducem tinerilor sentimentul de utilitate, sa ii ajutam sa capete dexteritate in  ceva care, realmente, are semnificatie pe piata muncii. Mi-as dori ca proiectul sa creasca, sa continue, cu o scoala de meserii pentru copii cu nevoi speciale. Asta presupune multe: donatii, fonduri europene…Avem deja un spatiu, oferit pro bono, de 100 de metri patrati pe care ne dorim sa il extindem. Asta va fi, cu siguranta, a treia directie inspre care ne vom indrepta…

Articol preluat din numarul 41 al revistei Be Blue Air Magazine.


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s