Când eram copil, Bica, pân’ să se facă Paşte, aduna ouă proaspete într-un lighenaş şi le pitea în iatac, la răcoare. Când le venea sorocul obişnuiam să le decorăm cu frunze felurite şi să le fierbem între foi de ceapă, totdeauna împreună. Păstram, de la an la an, câteva amintire. Bica spunea că apără casa, dar adevărul este că îi era şi milă să le sacrifice pe cele care ieşiseră mai arătoase. Ne spălam pe faţă cu apă în care se îmbăiau deopotrivă un ou roşu şi câţiva bănuţi….
Ce vreau să spun este că Paştele, la fel că fârtaţii lui: Crăciunul şi Anul Nou, erau despre linişte. Poate despre lumină( că tot este la modă să ne urăm lumină în suflet ), dar despre lumina care deja ardea în noi, nu despre promisiunea deşartă a unei lumini de-o zi. Când eram copil, în suflet era lumină tot anul.
Dar iacătă nu mai sunt copil de multişor, nici lumina nu mai e ce-a fost…iar Paştele seamănă, din ce în ce mai mult, cu filmele înfricoşătoare despre Apocalipsă pe care le vedeam pe video, imediat după Revoluţie. Tot cam pe atunci a emigrat în State un văr de-al tatei şi, îmi amintesc ca şi când ar fi fost ieri, ne-a trimis o poză dintr-un magazin universal american( probabil un soi de Mega Image de Los Angeles ) pe spatele căreia nota, cu un scris de-o şchioapă: Aici sunt raioane întregi pline cu pâine! Eu cred că noi, cumva, deşi sunt 27 de ani de la Revoluţie, mai suntem uimiţi că vedem raioane întregi pline cu pâine. Altfel nu îmi explic de ce, când cele mai multe supermarket-uri au închis de Sărbători pentru o zi….maxim două, în faţa mea câţiva oameni se băteau pe nişte cartoane cu ouă.
Într-un oraş cu magazine separate, adesea, de doar două scări de bloc, Mike Tyson şi Lennox Lewis se băteau pe un carton cu ouă roşii.
În Săcele, unde m-am cam mutat cu pisică şi furnică de când zbor, oamenii nu prea s-au călcat în picioare să le vopsească alţii ouăle. Fiecare şi le-a vopsit pe-ale lui, după gust. Eu am primit în dar câteva ouă încondeiate atât de frumos încât, după ce am zăcut în extaz mistic o vreme, am boscorodit încă vreo juma’ de vreme că eu n-aş putea…că nici nu ştiu cum…n-am văzut…. În fine, pe scurt, m-am căinat până când Timi şi Zsuzsi( care îmi aduseseră “preţioasele”) au fugit acasă şi s-au întors cu toată tehnologia de încondeiat. Măi, eu nu ştiu dacă ştiţi ce tradiţii liniştitoare şi frumoase avem! Să îţi treacă ţie, popor, prin cap să foloseşti ceară de albine topită pentru a picta desene pe care apoi le scufunzi în culoare şi, cu mare grijă, le încălzeşti din nou ….cu răbdare, cu multă răbdare….până când toată ceara e topită iar semnele de sub ea ies la iveală precum o comoară. N-ai decât chişiţa, un condei mic, din cupru, învelit în lână. Dar nici nu îţi trebuie altceva. Motivele cu care se inchistresc ouăle sunt felurite, în funcţie de zonă. Noi le-am inchistrit pe-ale noastre după un îndrumar de motive tradiţionale săcelene, însă nu-i asta ideea.
Ideea e că despre asta e Paştele. Despre amintiri, despre bucurie, despre un sandviş cu brânză însoţit de hohote de râs, în tihnă.
Dacă vă treziţi vreodată stând la o casă, în faţa unui coş plin ochi cu cozonaci de plastic, ouă gata vopsite, friptură semi-preparată şi pască cu stafidă, înjurând mărunt în barbă, amintiţi-vă că nici Paştele şi nici restul zilelor vieţii nu sunt o goană, o încrâncenare. Şi că nu Sfintele Sărbători aduc lumina. Ele doar ….spală geamurile…ca ea să iasă afară 🙂
The Unlikely Diva 