Am început să creez bijuterie pentru a devia manualitatea de la gestica mecanică a programării, meseria mea de bază. Am vrut să îi imprim…ei, manualităţii, o traiectorie încărcată de simbolistică şi am găsit o oportunitate de a face asta oferind pieselor calitatea de monedă de schimb: le-am folosit, aproape întotdeauna, drept daruri la evenimente caritabile. În primii doi ani am creat exclusiv pentru astfel de evenimente, folosind argint, cristal şi empatie, într-o îmbinare deloc pretenţioasă, dar feminină. Am încercat să redau, folosind ceea ce aveam la îndemână, situaţia particulară în care se aflau cei cărora le întindeam o mâna de ajutor. Să imaginez, dacă vreţi, un tip de bijuterie-conştiinţă care să potenţeze gestul umanitar, dar să aibă şi o anumită valoare intrinsecă.
Cristalului îi lipseşte însă flexibilitatea, este mai degrabă individualist. Într-o piesă, oricât de simplă, cristalul nu poate juca decât rolul principal. Despre răşină, în schimb, se spune că este un material cu capital plurivalent. Este răpitoare în sine, dă personalitate materialelor care alcătuiesc un ansamblu, îmbracă sau poate fi îmbrăcată în metal preţios cu aceeaşi naturaleţe. Tocmai asta m-a făcut să o aleg în ultimele campanii şi să adaug procesului de creaţie o nouă componentă: latura imaginativă. Iar asta a scos, oarecum, şi bijuteria din unghiul exclusiv caritabil. Fiindcă răşina este, în primul rând, o serie nesfârşită de experimente. Ori nu toţi aceşti embrioni ajung bijuterie. Unii sunt, în procesul rigid al metamorfozei, doar trepte. Aşa a luat naştere bijuteria-natură, mici amulete de colecţie fără un alt scop declarat decât cel estetic. Să te eliberezi de corsetul strâmt al cristalului pentru a plonja într-o lume în care orice poate deveni artă are un efect terapeutic imediat. În paleolitic răşina amorfă fosilizată, cu inserţii de insecte sau plante, era considerată magică. Şi asta pe bună dreptate. Când urmăreşti cum învie, sub stratul de răşină şi foiţă de aur, rumeguşul antichizat nu poţi să îi atribui decât valenţe supranaturale. Am început, de când am decis să nu mai refuz niciunui material dreptul la eternitate, să mă port prin lume cu grijă de arheolog. Adesea îmi umplu buzunarele cu roci mărunte, cochilii ciobite cu potenţial de a devenit kintsugi, plante ciudate tocmai bune de îngheţat în timp. Am aflat că bijutierul este, pe rând, botanist, umanist, pictor, psiholog, muzician, cofetar. Şi, peste toate, un copil care se joacă.
Bijuteria comestibilă a venit ca un pas firesc. Sunt o gurmandă veşnic preocupată de aspectul şi valoarea nutriţională a bucatelor. Iar despre gurmanzi se spune că sunt, în genere, rubiconzi fiindcă găsesc bucuria într-un singur atribut al produselor pe care le consumă: în gust. O experienţă identică are loc şi în cazul “apetitului de artă”. A ignora celelalte simţuri pentru a exacerba latura estetică a obiectelor pe care le realizăm dezechilibrează restul funcţiilor şi ne face sclavii unei singure dimensiuni.
Piesele par fragile, dacă intuim din ce sunt realizate, dar ele îndeplinesc o dublă funcţionalitate: aceea de accesoriu şi aceea de desert. Efemeritatea unei bijuterii comestibile oferă acesteia o anumită putere, elementul surpriză o alta. Mintea are propriile prejudecăţi legate de bijuterie în general, aşteaptă să găsească în ea ceva robust, preţios, caută explicaţii. Nu există, însă, cunoaştere în artă, ci o transpunere emoţională în material.
Şi se întâmplă, uneori, ca acest material să fie o pralină.
Acest articol este o încercare de a explica modul în care ne folosim simţurile pentru a crea, imaginat pentru o revistă de profil. Enjoy 🙂
The Unlikely Diva 