The Unlikely Diva

M-au fascinat întotdeauna ferestrele, “fante de vizibilitate spre spaţiul intim” cum le denumeşte Augustin Ioan într-o carte genială despre clădiri şi spaţii smulse spaţiului privat. Mă plimbam adesea, în călătoriile în străinătate, prinzând mici tablouri familiale prin perdelele ce le lăsau pradă străzii. Probabil că de aceea când am avut ocazia să păşesc într-o casă, altfel închisă până atunci publicului larg, am făcut-o plină de curiozitate.

Casa Costa-Foru se ridică, semeaţă, pe dealul Mitropoliei, visând parcă la efervescenţa de altă dată. Gheorghe Costa-Foru, fiul patronului casei Constantin Costa-Foru, doctor în drept la Sorbona, este autorul unui studiu asupra sistemelor europene de educaţie contemporană pe baza căruia se începe organizarea modernă a învăţământului superior românesc. Tot el este şi tatăl spiritual al clădirii Palatului Universităţii pentru a cărei construcţie militează pe lângă Caimacam în 1857.

Nu este de mirare, deci, că locuinţa devine un pol al vieţii sociale în secolul XX, locul de întâlnire fiind biblioteca ori sufrageria primitoare a numeroasei familii. De altfel, exteriorul bogat ornamentat trădează interiorul: saloane largi, şeminee, poveşti îngropate sub cele câteva litere de la intrarea originală în clădirea impunătoare: SALVE. Odată cu sistematizarea dealului acest hol de acces îşi pierde funcţionalitatea devenind doar intrare în romanticul balcon de la etaj. În perioada comunistă se reinventează, devine cameră de locuit, înscrisul este acoperit cu linoleum gros şi intrarea este închisă şi transformată. Naţionalizarea casei aduce recompartimentarea şi transformarea încăperilor. Spaţiul, friguros iarna şi foarte mic ca suprafaţă, devine o perioadă locuinţă pentru unul din fiii lui Constantin, împreună cu soţia şi fiul. Apoi cade pradă uitării.

În casă se munceşte, în anumite perioade ale anului chiar zi de zi. Datorită unui proiect îndrăzneţ de revitalizare urbană camerele şi-au recăpătat strălucirea de altă dată. Un concurs organizat de filiala Bucureşti a Ordinului Arhitecţilor a trezit din somn această frumoasă adormită pe lângă care mişună acum artişti vizuali, studenţi la arhitectură, antropologi, pasionaţi de tot felul. Scotocesc în arhive, recuperează fotografii mai vechi sau mai noi, se inspiră din ele şi din poveştile lor pentru a redă comunităţii ceva din vieţile trecute ale oraşului. Comunitatea, la rândul ei, recreează spaţiile şi le aduce mai aproape de cotidian. Uneori casa are porţile deschise, graţie acestui efort combinat, reînviat sub formă de proiect independent.  Cu ocazia aceasta, la fel că în epoca ei romantică, devine centrul vieţii sociale bucureştene.

“Ceea ce poate fi văzut la soare e întotdeauna mai puţin interesant decât ce se petrece în dosul unui geam.” spune Baudelaire.  Poate de aici izvorăşte şi setea noastră de cunoaştere, dorinţa de a privi, prin intermediul ferestrelor largi şi avide de necunoscut ale casei,  în interiorul nostru. Fiecare dintre noi, aducând la lumina o părticică din povestea de mai sus, descoperă ceva despre el.

În fiecare zi altceva.