Câinii latră, ursul trece…

2017-02-04-22-37-40.jpg…mi se zicea când eram copil. De aceea, crescând, nici măcar n-am încercat. Noi, românii, trăim într-un fel la umbra ursului care trece, a cailor care nu mor când vor câinii, a iniţiativei picate în ridicol de a restabili ordinea firească a lucrurilor sau de a primi explicaţii. Cumva, deşi la Revoluţie o mâna de oameni a câştigat pentru noi dreptul de a lătra, alegem să mârâim înfundat, într-o autoimpusă resemnare.

Istoria e plină, însă, de urşi care s-au oprit din drum. Din 1966 până în 1999 rezistenţa civică non-violentă a jucat un rol critic în 50 din cele 67 tranziţii de la autoritarism. Revoluţia de catifea, Occupy Wall Street…Roşia Montană.

Când am ieşit în stradă pentru prima oară, în 2013, nu ştiam nimic despre proteste. Ştiam doar că sunt inutile. Ceva mai mare decât fiecare dintre noi lua deciziile iar nouă, celor mulţi şi manipulaţi, ne lipseau piese din puzzle. Pentru că dacă am fi înţeles am fi stat acasă, nu ne-am fi opus progresului, nu ne-am fi ocupat mintea, cum spune Chomsky în Decalogul său, cu subiecte minore dar cu mare impact emoţional. Ne-am fi îndreptat atenţia către problemele sociale reale. Cine decide, însă, care sunt problemele sociale reale? Şi cine decide că a te opune nu este, în sine, un câştig? Ce înseamnă “nu se va schimba nimic” şi de ce ne ţine asta în case? De ce a ne schimba pe noi, în procesul ăsta de a ne face cunoscută părerea, nu pare important?

Am mers la Roşia pentru că mi se imputa adesea că nu ştiu despre ce e vorba, că nici măcar nu ştiu unde e localitatea aia, habar n-am ce îşi doresc localnicii şi râgăi, din fotoliul meu de la Bucureşti, opinii neavizate. ( Probabil cel mai imbecil argument inventat vreodată este acela că cei care ţi se opun sunt nişte habarnişti …) Am găsit acolo o comunitate divizată, guvernată de teamă şi speranţă simultan. Protestele noastre aruncaseră, brusc, o lumină asupra unei lupte care se ducea de ani buni. Tot atunci am citit legea adunărilor publice, am aflat că şedinţele Camerei Deputaţilor se transmit online….că ordinea de zi se publică pe internet, că aleşii noştri au date de contact pe care le putem folosi. Am aflat unde are sediul Avocatul Poporului, că sunt oameni dispuşi să doarmă în stradă pentru un principiu şi că dacă taci, atunci când ceva te răscoleşte cu adevărat, nu dai dovadă de înţelepciune ci de dezinteres.

“I always wondered why somebody didn’t do something about that. Then I realized I was somebody.”

Zilele astea am fost în stradă. Pentru că, din nou, ceva m-a răscolit cu adevărat. Am împărţit ceai şi Eugenii, am plâns de deznădejde, am plâns de fericire, am plâns de emoţie. M-am imbolnăvit, aşa cum spun unii, de bun simţ din Piaţă. Am tăcut, pentru câteva momente, alături de alţi 300.000 de oameni. Am răguşit, am răcit, m-am umplut de speranţă. De speranţa că 600.000 de oameni au înţeles, în sfârşit, că nu e rău să spui ce simţi. Că, pe lângă ei, alte câteva sute de mii au rezonat, chiar şi pentru câteva momente, cu o idee. Şi că timpul ne va arată, fiecăruia dintre noi, că s-a schimbat ceva. Chiar dacă crede Chomsky că naţiunea are probleme mai mari…

 


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s