The Unlikely Diva

“Vai, mamă…dar la noi nu vine niciodată nimeni.” Aşa a început tură de împărţit cadouri în ajun de Crăciun la Rasuceni, în 2016.
E greu să descrii în vorbe sau să prinzi în imagini ce trăieşti când baţi la uşa unor bătrâni necunoscuţi să le spui: “Bună dimineaţa! Suntem nişte copii de la Bucureşti. Ne-a trimis Moşul să vă dăruim ceva.” Pe feţe se citeşte uimire, neputinţă, un amestec ciudat de bucurie cu neîncredere. “Nu eşti de la o fundaţie, mamaie?”, “Nu eşti de aci, de la noi?”, “Dar de unde ai ştiut mata că trebuie să vii la mine?”
Poveştile sunt şi mai triste, şi mai vesele. Unii dintre ei îţi desenează ditamai zâmbetul, de la alţii pleci cu inima strânsă şi cu un nod în gât. În Rasuceni, în mijlocul unei pustietăţi, stă într-o casă dărâmată, cu acoperişul spart, un bătrân care nu are sobă, pătură, plapumă, lemne….nimic. L-am găsit dormind pe un pat de lut, îmbrăcat aşa cum iese pe afară. Nu are acte, nu vine nimeni să îi deschidă uşa… Oare mai prinde primăvara? De când am plecat de acolo numai la asta mă gândesc… Iar ca el, prin satele prin care trecem, sunt mii, zeci de mii de oameni în vârstă. Da, ar fi normal ca statul să se îngrijească de ei, de noi, de toţi….Dar iată că statul e şchiop, mut, unerori surd, alteori prost…atâta poate. Atâta putem şi noi? Coborâţi în drumul vostru să dăruiţi un covrig, un măr sau o portocală celor pe lângă care treceţi în goană cu maşină.
Credeţi-mă, n-aţi primit în viaţă voastră nimic mai frumos decât zâmbetul ăla de recunoştinţă al unui necunoscut 🙂