Ce ne spunem când nu ne pozăm? O apologie documentată a selfie-urilor

„sélfie (pron. sél-fi) s. n., pl. selfie-uri, autoportret fotografic digital realizat în vederea distribuirii pe reţelele de socializare. Din engl. selfie.” – dexonline.

Vă amintiţi în copilărie când, în cadrul unui grup, se lua decizia tacită de a urî acelaşi lucru – uneori din motive obiective, alteori din motive imaginare? Cu siguranţă n-aţi uitat. Haideţi la un exerciţiu de imaginaţie în care spunem acelui lucru „selfie”.

 

O istorie, nu chiar recentă, a selfie-ului

Deşi abia în ultimii ani am fost prinşi în vâltoarea de acuze privind vanitatea, autoportretele nu sunt o practică nouă. Le-au făcut părinţii noştri, le-au făcut bunicii noştri şi le-ar fi făcut cu siguranţă şi bunicii lor dacă a te surprinde pe pânză ar fi fost atât de uşor cum este astăzi să scoţi telefonul din buzunar.

Van Gogh era maestru la selfie neolitic şi, până să îl atace pe Gaugain cu briciul, nu a considerat nimeni că ar fi ceva în neregulă cu el.

Dintotdeauna ne-a plăcut să împărtăşim. Până de curând, a împărtăşi era cel mai important lucru. Gânduri, sentimente, trăiri încă neclare chiar şi pentru noi. „Cogito, ergo sum” transferat în mediul virtual. Acum, importanţa pare să se fi mutat pe a deţine experienţele pe care le trăim.

Vrem să împărtăşim ceea ce trăim cu ceilalţi, dar în acelaşi timp nu ne mai mulţumim cu a trăi, vrem să documentăm, să avem dovezi. Aşa că întrerupem firul acţiunilor pentru a le documenta din ce în ce mai des.

Telefoanele inteligente au devenit propria noastră agenţie de publicitate, un marker cu care subliniem „absurditatea unei vieţi documentate încontinuu şi lipsa de substanţă a unei comunicări transformate în self-branding”. (Sherry Turkle, Alone Together)

Ar trebui să ne îngrijorăm? Suntem noi mai preocupaţi de propria persoană decât erau strămoşii noştri?

Un studiu publicat în 2008 în revista „Psychological Science” de către psihologul american Kali Trzesniewski susţine că „în ciuda afirmaţiilor recente legate de impactul mişcărilor motivaţionale asupra generaţiei tinere, nu s-a găsit nicio dovadă de creştere, în perioada 1980-2007, a indicelui de narcisism pe eşantionul reprezentativ analizat.”

Pe scurt, mass-media exagerează când consideră că tinerii noii generaţii ar avea o părere supraevaluată despre propria persoană în comparaţie cu generaţiile anterioare.

Departe de a fi un act de vanitate, autoportretul în era tehnologiei este doar „o încercare de a fi propriul tău avatar digital”. (Marina Galperina, curator al #Selfie Portrait Gallery)

Nu ne mai interesează dimensiunea estetică a fotografiei, ci povestea pe care o spune. Folosim imaginea drept notificare în timp real a unei situaţii, o adresăm unui grup bine delimitat de destinatari: lista noastră de prieteni.

Şi tocmai demonizarea ei excesivă a transformat-o într-o semnătură impertinentă, un semn de insubordonare.

Etichetând selfie-ul ca subcultură, mass-media a ajutat la promovarea sa. În aşa măsură încât până şi Barack Obama, preşedintele Statelor Unite ale Americii, a dorit să aibă unul cu premierul danez şi cu cel britanic. La funeraliile lui Nelson Mandela.


Foto: Roberto Schmidt

Recent, o fotografie ce o înfăţişează pe Hillary Clinton la o întâlnire de campanie în Orlando, Florida, singură în faţa alegătorilor care, cu spatele la aceasta încearcă să surprindă un selfie, a născut noi controverse pe internet. Susţinătorii o consideră, însă, doar o încercare sinceră de a marca un moment istoric, similară portretelor creionate de pictori în momentele cheie ale epocilor apuse.

Foto: Barbara Kinney

„Problema cu a afirma că cei care preferă selfie-urile sunt vanitoşi este prezumţia că fiecare selfie înseamnă acelaşi lucru pentru oricine a făcut vreodată unul. Cu toţii folosim telefoanele în acest fel acum; şi atunci când un gest devine convenţional semnificaţia sa poate fi variată la infinit.

Fiecare dintre fotografii din acea mulţime poate fi, teoretic, un doctorand în ştiinţe politice la Princeton care se fotografiază în acest fel în mod ironic, pentru a expedia imaginea către colegii de facultate.

În cadrul unei culturi care licenţiază şi promovează acţiuni stupide nu putem totuşi presupune că oricine aderă la această convenţie este el însuşi prost.” (Jonathan Jones, „Those taking selfies with Hillary Clinton aren’t narcissists – but our best hope”)

Realitatea este că suntem în era în care utilizatorul decide cum anume se scrie reţeta celebrităţii. Nu mai asistăm pasivi la un spectacol în care unii sunt admiraţi, iar ceilalţi vin să admire. Devenim actori, capturând şi distribuind imagini în propriu spaţiu de socializare.

Iar blamarea repetată a practicii a dus la viralizarea ei şi la naşterea unui gen fotografic nou, un soi de autoportret distinct de oricare altul în istorie, ceea ce din punct de vedere artistic este un fenoment important. Chiar dacă am decis să îi punem o etichetă atât de puerilă.

Morala poveştii este că nu ar trebui să lăsăm imaginile din dormitorul lui Kim Kardashian sau de la înmormântarea vreunei celebrităţi să devină relevante pentru “mişcarea” selfie-urilor. Autoportretele digitale sunt doar o nouă modalitate în care lumea alege să se exprime şi singurul motiv pentru care sunt peste tot este acela că sunt mai uşor de făcut decât acum 100 ani.

La fel ca orice altceva, selfie-ul poate şi va fi abuzat în cele mai ciudate moduri. Trebuie doar să alegem cum îl folosim.

Şi, pentru că mi-a plăcut atât de mult, am povestit despre selfie-uri pe IQads.ro :

http://www.iqads.ro/articol/36811/ce-ne-spunem-cand-nu-ne-pozam-o-apologie-documentata-a-selfie-urilor


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s